Dorul de cei pe care i-ai iubit cu tot sufletul si i-ai pierdut nu trece niciodata.
Anul asta in luna august se implinesc 7 ani de cand mi-am pierdut sufletul pereche, Bunica mea.
Nu, nu m-am obisnuit inca cu ideea ca nu o mai am, aproape in fiecare zi imi vine sa o sun si realizez ca n-am cum.
O visez mereu si discut cu ea, uneori ma critica alteori ma invata ce sa fac, mereu ma ia in brate. In somn nimic nu s-a schimbat, prezenta ei e atat de puternica, o am langa mine si totul e ca inainte. Uneori daca ma trezesc brusc si mi se intrerupe visul, ma supar pentru ca imi doresc sa vad finalul de fiecare data.
Inca o simt langa mine si cand nu dorm, am mirosul ei minunat inca in nari.
Cand mi-e rau imi aduc aminte cum ma facea sa fiu mai bine, cu o mangaiere sau un ceai de sunatoare. Cand sunt fericita ma gandesc cat s-ar fi bucurat daca era langa mine.
Socul cel mai mare din viata mea de pana acum a fost plecarea ei de langa noi. O vreme nu am stiut cum ma voi descurca fara ea. Treptat am invatat sa merg inainte, sa traiesc fara prezenta ei fizica langa mine.
Cand am pierdut-o pe ea am primit totusi ceva in schimb. O alta iubire, un alt sprijin. De multe ori ma gandesc ca poate asa trebuie sa fie in viata, abia dupa ce pierzi ce ai mai pretios mai ai dreptul din nou la o alta doza de magie, o noua minune care te ajuta sa traiesti in continuare.
Din iubirea pe care am primit-o in schimbul pierderii ei s-a nascut un pui de om alb ca laptele, cu ochi albastri (ca ea), o fetita blonda, vesela si desteapta care nu inceteaza sa ma faca fericita in fiecare zi.
Imi pare rau ca nu a vazut-o. Poate chiar ea mi-a trimis-o ca sa imi aline cumva dorul.
Bunica mea buna, traiesc cu dorul de tine zi de zi. Refuz sa cred ca nu ma veghezi de acolo, de undeva. Esti parte din sufletul meu si n-am incetat nici o secunda sa TE IUBESC !
